Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Editura LiterNet  Sageata  Teatru

Versiunea în limba românăEnglish versionVersion françaiseČeský

Antoaneta Zaharia: Jocul

ISBN: 973-8475-93-7
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
De-a scosul ochilor în grup
Cristina Rusiecki
Descarcă în format pdfAlte formateCiteşte un fragment
Vă amintiţi scenele de gen din pictura flamandă? De exemplu, jucătorii de cărţi, luaţi puţin de aburii alcoolului, dar foarte concentraţi pe jocul lor? O trăsătură esenţială, portrete bine conturate, atitudine uşor de recunoscut. Transbordăm tehnica aceasta în teatru şi găsim un ochi atent, iscoditor, excelent în a marca tipologic personaje, atitudini, situaţii. În persoana Antoanetei Zaharia. Actriţă. Una din cele mai talentate ale epocii noastre. Care a început să scrie tablouri de gen despre mediile artistice. Mai cu seamă despre cel teatral, pe care - e de netăgăduit - îl cunoaşte foarte bine.

Jocul său se joacă între cinci personaje din care majoritatea se ocupă cu teatrul sau activităţi colaterale. Aici observaţia tipologică a autoarei atinge virtuozitatea. Din ce se compune actorul tânăr tipic? Din repetiţii la care i se pare că nu face nimic, dar care îl chinuiesc pentru că încep la 10 dimineaţa, dintr-o omniprezentă şi nebună poftă de ludic sub toate formele existente, împreună cu pandantul său, nevoia (imaginară) de a se stabiliza alături de o persoană echilibrată financiar; din dialogul zilnic cu o mamă cu cantităţi uriaşe de afecţiune şi de sacrificiu de sine, a cărei viaţă interioară e centrată strict pe pregătirea menu-ului de a doua zi al puişorului. Şi atuurile din mânecă în privinţa notaţiei sintetice pertinente a Antoanetei Zaharia continuă. Actorii din universul său - realo-imaginar - sunt marcaţi de o hiperadaptabilitate la mecanismele semi-artistice / semi-administrative ale lumii teatrale civilizate (recte europene), cu workshop-uri la care nu se ambiţionează să dea măsura talentului, ci doar să dea cu nasul, fără exigenţă de sine, dar cu aşteptări exigente în ceea ce priveşte datoriile celorlalţi. Urechea atentă a autoarei înregistrează savuros râcile, invidiile, senzaţia actorului că marea artă se află, de fiecare dată, puţin mai departe (doar puţin!) faţă de experimentul în care se lasă el prins la momentul respectiv. Dublată, însă, totdeauna, de o trecere acută în revistă a ceea ce a făcut Celălalt (în cazul de faţă, colegul lui). Sub auspicii, evident, negative. Descalificarea apriori, cu condescendenţă, a eforturilor Celuilalt, certitudinea că tot ce s-a făcut în exteriorul fiinţei tale e derizoriu şi merită suspiciune 100% sunt punctele care îi reuşesc cel mai bine autoarei în construcţia personajelor.

Referentul său este o lume în care orice parcurs, cât de îmbibat de ludic ar fi, duce, implacabil, la relaţii conflictuale. O lume mică, în care fiecare râvneşte să ia locul Celuilalt, chiar dacă - hotărât lucru! - n-ar avea deloc ce să facă cu el. O lume îndelung atacată, mică şi vulnerabilă, în care râcile sunt gata să explodeze la cel mai nesemnificativ gest. O lume care reacţionează disproporţionat şi pentru că a fost victima unui prea îndelung exerciţiu al fraudării fără a avea vreun mijloc de autoprotecţie (scena în care se vorbeşte de casting e singura în care se poate desluşi compasiunea implicită a autoarei). În rest, personajele sale îşi împart viaţa între activităţi futile şi eterna jinduire după distracţii dezlănţuite. Dar marca dezlănţuirii o poartă, din nou, numai evenimentele pe care actriţele le ratează la mustaţă.

Textul Antoanetei Zaharia curge şi datorită uşurinţei cu care conturează dinamica în cadrul cuplului (unul la început, energic, ocupat cu drăgălăşenii şi joacă, celălalt, hârşit, deteriorat, preocupat de scosul mutual al ochilor), ca şi parcursul inter-relaţional al celor două perechi. Piesa are o doză bună de dramatism, nu neapărat în sensul conflictului sau al tensiunii, cât al unui traiect emoţional foarte bine susţinut. Personajele se plasează într-un perpetuum mobile afectiv, în care, evident, instabilitatea emoţională e la ea acasă, iar echilibrul ameninţă să se rupă în tot momentul. Singurul element cu potenţial epic în construcţia dramatică, foarte puţin exploatat, însă, de autoare, este un al cincilea personaj, care are toate atributele elementului alogen: fata e singură, deşteaptă, publicitară, se relaxează prin şofat. Reprezintă factorul virtual de dezordine în armonizarea, după cum se vede, şi aşa din cale afară de fragilă dintre cele două cupluri. Acest personaj care sparge bariera simetriei este pionul folosit pentru final; un final adăugat, însă, fără să decurgă necesar din textura piesei, din drumul personajelor sau din stadiul relaţiilor.

Jocul rămâne, astfel, un text care nu scotoceşte printre sensuri adânci şi ascunse; nici nu caută printre profunzimile de nebănuit ale spiritului. Pur şi simplu nu-şi propune nimic din toate astea. Dar ceea ce-şi propune, o miniatură de gen, o scanare-cristal a contururilor psihologice, a practicilor şi relaţiilor dintr-un mediu artistic, asta, da, îi reuşeşte.




0 comentarii

Click pentru a mări coperta


CATALOG

Sageata Cărţi pentru copii
Sageata Eseu
Sageata Fotografie & Arte plastice
Sageata Jurnalistică
Sageata Palimpsest
Sageata Poezie
Sageata Proză scurtă
Sageata Roman
Sageata Scenarii
Sageata Screensaver
Sageata Teatru


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer