Coperta cărții

Dincolo de flăcările intolerabile ale binelui și ale răului...

"Poezia adîncește rănile pe care le face rațiunea.
Acesta este, poate, singurul lucru care-i justifică existența."
(Gellu Naum, Teribilul interzis, 1945)


Fără să încerc o grilă de lectură de tipul celei întreprinse de J.-P. Sartre în studiul său despre Baudelaire (în care opera marelui poet francez era interpretată printr-un complex oedipian), mă voi opri, totuși, pentru început, asupra unei mărturisiri autobiografice din volumul de convorbiri dintre Gellu Naum și Sanda Roșescu - Despre interior - exterior (Nota 1): "Tata a murit cînd aveam doi ani - doi ani în care și-a pregătit cu perseverență o moarte justificată pentru el, după cum mi-am dat seama mult mai tîrziu. Așadar, într-un fel eram fiul unui mort. Poate de asta moartea și întunericul m-au speriat dintotdeauna". Un discurs al absenței, deci, în volumul de convorbiri amintit (dialogurile au avut loc tot prin anii '70), augmentat de un discurs al relativizării ironice a oricărei idei de pattern (model, arhetip mutilant) în "pohemul" - cum altfel? - de 77 de pagini intitulat Tatăl meu obosit, apărut pentru prima dată în 1972. Acesta ar fi, cred eu, unul din sensurile care dau titlul cărții, sens subiacent (și unificator) fragmentarismului compozițional al poemului.

Are dreptate Ion Pop cînd vorbește de "gestul mimat parodic", de "starea de caricatură a gestului revelator" (Nota 2) săvîrșit de tatăl eroului la începutul textului: "Tatăl meu obosit folosea privirea-gîndire / Izbea cu prăjina în ceva solid și se întorcea spre mine cu un aer triumfător / De fapt totul se reducea la un fel de exorcism al spaimei". Un gest caricatural, e adevărat, dar cu funcții de transgresare pentru fiu, de trecere "de cealaltă parte a gesticulației". Trecere pe care eroul este pus în situația de a și-o asuma pe cont propriu: "Auzisem că acolo sînt furtuni cumplite și venisem să le cunosc".

Și ce se întîmplă "de cealaltă parte a gesticulației"? Evident, "acolo" este punctul în care se declanșează marile viziuni naumiene, iluminările sale laice, "certitudinile eruptive" - ca să preiau titlul unui poem din ciclul "Oglinda oarbă" (reluat în volumul Athanor din 1968).

Într-un alt interviu, din 1992, Gellu Naum îi mărturisea Elenei Ștefoi că, la cei 77 de ani pe care îi avea atunci, evită cu plăcere tot ce a învățat prin "universitățile de dresaj ale omenirii, inclusiv propriile lui proverbe și modele". 77 de ani este o vîrstă... printre altele, această atitudine fiind - după cum se știe - o constantă a biografiei și operei lui Gellu Naum. Nu alta era situația cu 20 de ani înainte, cînd apărea volumul de față. Discursul împotriva "dresajului" și - ca soluție alternativă - eliberarea integrală a spiritului ("liberté, couleur d'homme", spunea André Breton) sînt alte elemente "contrapunctice" ale textului. Este vorba de un discurs - firește, ironic - împotriva alinierii, împotriva "integrărilor" castratoare, a consensurilor lîncezitoare și a "geometriilor" paralizante, nu numai în sens poetic, ci și ontologic: "În diminețile următoare mă duceam la universitate pe la ora nouă. Aveam picioarele legate cu niște curele și purtam pe față obișnuitul capușon cu moț ca de pitic Lumea se arăta cam dezamăgită de echipamentul meu tehnic atît de rudimentar și încerca să mă convingă să renunț la glugă"; "Cîinii însoțiți de dresori se aliniau pentru proba de supunere"; "Ceilalți apelau la reconfortantul sentiment de încredere oferit de sentinele și își suprasolicitau perspectivele hrănindu-se convenabil / Redescopeream firul cu plumb și scara dublă"; "Aveau pielea cenușie și se deplasau totdeauna încolonați cîte trei sau patru Dacă îi deranjam scoteau un sîsîit care se auzea destul de clar În fruntea coloanelor mergea totdeauna cîte un comandant Aveam impresia că se orientau după un miros specific lăsat de comandant" etc. etc.

Unde nu mai sînt de acord cu Ion Pop este punctul în care acesta susține că Gellu Naum s-ar război aici cu "figurile cumințeniei și echilibrului «clasic» ale poeziei tradiționale". Ar însemna că în anii '70 Gellu Naum ar forța niște uși de mult deschise. "Monstrul" cu care se luptă el este, în realitate, instituția însăși a Poeziei, orice formă de școală, de establishment "pohetic": "La litera P redeveneam pohet Mă așezam la rînd după alfabet și așteptam / La litera N spuneam Năsați-mă în pace". În locul afilierii - ieșirea din rînd, în locul simetriei - asimetria, în locul geometriilor protectoare - nostalgia "corpurilor noastre tulburi".

Ca de atîtea ori, singurul remediu în această lume canonică este iubirea / iubita, în cazul de față Catherine Mahoney (o prefigurare - măcar prin devoțiune, prin capacitatea de a detecta semnele stranii ori prin somnambulism - a Zenobiei din romanul cu același titlu, care va apărea în 1985). Sînt cunoscute opiniile suprarealiștilor despre iubire și aparenta contradicție între admirația lor față de un Sade, de exemplu, și iubirea unică: "Nici o altă femeie nu va putea pătrunde în această încăpere unde tu te multiplici de o mie de ori, în vreme ce eu descompun toate gesturile pe care te-am văzut făcîndu-le", spunea Breton în L'amour fou.

În sfîrșit, o impresie legată de compoziția pohemului, construit pe un principiu heraclitean (cum demonstra Laurențiu Ulici într-o recenzie din 1972 (Nota 3). Aș traduce alternanța versetelor ample, compacte, "baroce" și a versetelor lapidare, eliptice, cu un grad și mai ridicat de indeterminare, printr-un efect cinematografic. Versete scurte precum: "Totul neliniștit striga", "Concomitent cu sosirea celui de-al optulea pretutindeni", "Bătrînul și înaripatul autor al hranei", "Conversația rămînea fixată în oase", "În de trei ori marea singurătate", "Pentru că în plus și la respirație", "Deasupra în regiuni mai puțin încordate" etc. etc. par niște suporturi textuale pentru amplele imagini filmice declanșate de fragmentele compacte, comparabile cu cele din filmele mute, suprarealiste, gen Vîrsta de aur sau Cîinele andaluz de Luis Buñuel și Salvador Dali.

Dacă n-ar exista riscul ca această idee să cadă în mîinile cine știe cărui regizor stupid, aș menține-o cu titlul de sugestie. Păcat că nu avem un Peter Greenaway...

Pînă la un eventual (sau improbabil) destin cinematografic al textelor lui Gellu Naum să menționăm, în încheiere, destinul literar internațional al pohemului Tatăl meu obosit. Acesta avea să apară în 1983 la Éditions ARCANE 17, în traducerea franceză a lui Sebastian Reichman (Mon père fatigué), cu un frontispiciu de Perahim, iar în 1986 în traducerea engleză a lui James Brook (My Tired Father), la Inkblot/Oakland...

Pe de altă parte, chiar în 1972 un fragment a apărut în Les lettres françaises, nr. 1417, 5-11 ianuarie 1972.

Un destin internațional - care, ca și în cazul altor cărți ale lui Gellu Naum - ar cam trebui să ne scoată din reveriile noastre, deloc suprarealiste...


Notă:
Citatele din text sînt preluate din din următoarele volume:
1) Despre interior - exterior, volum de convorbiri între Gellu Naum și Sanda Roșescu, Ed. Paralela 45, 2003, p. 46.
2) Ion Pop, Gellu Naum - Poezia contra literaturii, Casa Cărții de Știință, Cluj, 2001, p. 89.
3) Laurențiu Ulici, "Gellu Naum: «Tatăl meu obosit»" în Contemporanul, nr. 29 (1340), 14 iulie 1972.

1 comentariu

  • Naum obosit
    Oana Chitu, 25.05.2012, 18:47



    Sentimentul pe care volumul lui Gellu Naum, ,,Tatăl meu obosit”, îl transmite cititorului la o primă lectură este acela al unei scrieri fragmentare, cu pasaje compacte, ample în care personajele schematice prind sens și chip, punctate de secvențe succinte, ermetice care încadrează peisajul larg al universului poetic. ,,Tatăl meu obosit” este în fond un poem profund autobiografic înglobând figura paternă, a iubitei și nu în ultimul rând a poeziei. Deși fragmentat, poemul se desfășoară sub forma unui caleidoscop ale cărui imagini au fost fracturate. Puse la un loc, nu vor mai forma o reprezentare genuină, ci din colțurile sparte, din așchiile smulse mintea privitorului va reconstitui în fapt principiul de funcționare al mecanismului.
    Murind pe front când poetul avea doar doi ani, tatăl a fost absent din viața lui Gellu Naum, iar impactul pe care l-a avut acest lucru asupra fiului său este cel mai bine reflectat de o declarație a suprarealistului într-o convorbire cu Sanda Roșescu, la care face referire și George Ardeleanu în prezentarea cărții: ,,eram fiul unui mort.” Ideea că tatăl său și-a pregătit o moarte justificată – ca și cum moartea unei ființe apropiate ar putea fi vreodată justificată – este însoțită de o ironie amară. Gestul tatălui de la începutul poemului este astfel o simplă proiectare, nu o reprezentare. ,,Privirea-gândire” este un mesaj subiacent, însoțit de un gest ritualic: ,,lovea cu prăjina în ceva solid și se întorcea spre mine cu un aer triumfător”, triumf al reușitei în a-și duce fiul dincolo de semnificațiile gestului, acolo unde inițierea și dezlegare sensurilor poate începe. Imperfectul folosit atunci când vine vorba de figura paternă nu este un timp al amintirii, ci este verbul visului, al repetiției obsesive al unui gest ce se prelungește nu în realitate, ci în dorință. Cu ironie vorbește Naum și când pomenește de colibele pe care le-a construit în jurul tatălui său, colibe fragile, unghere în care se adăpostesc diverse reprezentări ale minții sale. Doar mai târziu, pulsiunile interne răbufnesc sub forma a două secvențe scurte, decupaje ale unui scenariu mental: ,,Răniții voluntari fraternizau în somn (...) Mă săturasem de atâta tată.”
    Contrapunctic, figura iubitei se conturează ca definitiv și unic receptor și receptacul al sufletului poetului. Viziunile onirice ca și întâmplările fantastice sunt asociate secvențelor în care ei apar în cuplu. Lumea pe care par să și-o fi construit-o închide în sine un stil de viață suprarealist, punctat de episoadele de somnambulism ale Catherinei Maloney. Pasajele ce se referă la cei doi sunt de o sensibilitatea pură.
    Spuneam suprarealismul ca stil de viață implicând aici nevoia de anihilarea a oricărui tipar. Visul, deși urmează legi, va fi mereu altul, asocierea a doua realități distincte într-o imagine nouă. Poezia lui Gellu Naum nu a încercat niciodată să facă altceva decât acest lucru, de unde atitudinea sarcastică vis-a-vis de ,,studenții” cuminți ce studiază poezia în instituții înalte, de mințile înhămate la căruța convenționalismului și incapabile de a gândi în alți parametri.
    L-am putea numi un volum ce sfâșie și este sfâșiat. De dincolo însă, de ,,cealaltă parte a gesticulației”, unde furtunile cumplite s-au dezlănțuit se ivește osatura solidă întocmai ca sensul abscons al celui mai straniu vis.












Publicitate

Sus