Radu-Ilarion Munteanu
Prima cheie de lectură a volumului Mozart şi moartea este subtitlul "povestiri în stil retro". Expresia, vag pretenţioasă, trezeşte atenţia. Dacă s-ar fi mulţunit să spună "povestiri retro", ne-am fi limitat a ne considera anunţaţi că ne aflăm în faţa unor povestiri retro, aşa bănuim că ni se comunică mai mult decât o precizare în privinţa stilului. Simţim chiar o atitudine discret polemică sub lustrul frazei ce nu reuşeşte să pară anodină. Lectura ne relevă apoi două teme majore, nu fără o anume legătură mutuală: condiţia bărbatului aflat în proximitatea senectuţii şi întâlnirea ratată. Autorul alternează folosirea persoanei întâia cu fals neutrala persoană a treia, menţinându-se detaşat, în afara planului narativ. E o detaşare permanent ironică, lucidă, uneori discret nostalgică, o privire de entomolog asupra mediului în care se mişcă personajele sale. Expresia trebuie citită nu numai în sensul obiectivităţii "ştiinţifice", în fond atrăsesem deja atenţia asupra detaşării, ci şi ca metodologie optică: autorul vede lumea descrisă printr-un soi de microscop (brevet propriu!), transferând aproape direct, către cititor, perspectiva imaginilor. Anatomia situaţiilor, chiar în mai mare măsură decât a personajelor, privită în gros plan, apare simultan stranie şi explicabilă. Stranietatea e intrinsecă, explicabilitatea vine din ştiinţa auctorială. Detaşarea ironică preupune obiectivitate doar pe planul mecanismelor luate în studiu. Afectiv, autorul e departe de a fi neutru. Povestirea (vom păstra cuvântul folosit de autor) Ucigaşul melcilor, altfel unul din cele câteva momente de climax ale volumului, se pretează ideal pentru a ilustra diferenţierea celor trei straturi ale atitudinii emoţionale ale autorului: pe plan imediat, presonajul e privit cu ironie familiar-sarcastică. De altfel cea mai mare parte din text, e folosită pretenţioasa persoană a doua, autorul adresându-se formal personajului, pe măsură ce-i expune drama personală. În spatele planului formal persistă cel permanent prezent, al detaşării "entomologice", pentru ca ceva din tonul vocii narative să ne facă să întrezărim un al treilea plan, unde autorul distribuie cu adânc umană înţelepciune înţelegerea lui tuturor presonajelor, după formula "ciascuno il suo", brevetată de Leonardo Sciascia. Nici această diafană piesă de scenografie nu e lipsită de ironie, de fapt de autoironie, autorul luându-se extrem de discret peste picior în calitatea de demiurg. Lectura volumului lui Voicu Bugariu incită la o analiză de proporţiile textului însuşi, care nu-şi are locul în prezentarea de faţă, supusă, prin definiţie, lapidarităţii. Rostul acesteia este de a-l determina pe cititor să deschidă cartea şi să-l citească pe Voicu Bugariu, iar nu pe redactor. În plus, cititorului trebuie să i se lase spaţiul unei lecturi în cheie proprie.Drept pentru care ne vom limita la o ultimă observaţie: Remarcabil de omogen tematic, volumul de "povestiri în stil retro" propus de Voicu Bugariu şi editura LiterNet are o structură internă savant elaborată, cu legături mai mult sau mai puţin subterane între texte, cu personaje omonime dar nuanţat diferite, care populează câteva texte, exact atâtea cât să nu frizeze manierismul (Ion Coman, dar mai ales Raul Popescu), cu o dozare abilă a consistenţei textelor, oferind cititorului clipe de respiro între momente de climax (de aceea e recomandabil să fie citit de la cap la coadă). Dacă ne-am putea permite o metaforă provocatoare (consubstanţială texturii volumului), am zice că e o atractivă provocare intelectuală propusă cititorului. Semnificaţia acestei metafore e lipsită de echivoc: e o demonstraţie de forţă literară, făcută cu ştiinţă, înţelepciune dar nu fără aceeaşi ubicuă ironie rafinată.
