Coperta cărții

Lumină afumată

În mentalitatea comună, poezia este percepută fie ca un teren al maximei dificultăţi, fie, dimpotrivă, ca unul de uşurinţă şi uşurătate creativă. În primul caz, poemele mai ermetice sunt citite cu un respect adânc, aproape religios, şi cu încercarea trudnică de a prinde sensul fiecărui crâmpei de vers. În al doilea, totul este expediat rapid: după ce a explicat ucenicului cum să monteze şi să demonteze o maşinărie complicată, meşterul îi poate spune relaxat că "restul e poezie". Se întâmplă însă că unii dintre cei mai buni poeţi ai noştri scriu, în acelaşi timp, cu o adevărată forţă vizionară şi o simplitate formală dezarmantă. Nimic neclar, ceţos, obscur la nivelul expresiei. Însă, pe măsură ce parcurgem versurile atât de banale, realizăm că am pătruns tot mai adânc într-un teritoriu fantasmatic, straniu, pe alocuri înfricoşător.

Este exact situaţia de lectură şi de receptare pe care o fixează un poet ca Ioan Es. Pop. Volumul său Petrecere de pietoni (cu un Argument împotrivă al autorului) explorează aceleaşi obsesii (de)formatoare, prin care viaţa se încarcă de moarte şi izbeşte, cu ea, sensibilitatea şi conştiinţa cititorului: "dacă nu mi s-ar fi repetat tot timpul că sunt muritor,/ poate că n-aş fi murit. Poate/ aş fi înfiinţat o altă moarte./ poate o altă credinţă, oricât de măruntă,/ mi-ar fi fost destulă pentru a pluti.// dar am crescut, ca orice om îngrozit,/ în religia morţii./ o moarte care nu vine din eşecurile noastre/ ci dintr-o proastă deprindere,// din resemnarea că dac-ai învăţat să mori/ e musai să mori.// numai că ţi-am spus eu, vere,/ e puţin probabil să mori când mori:/ o celulă ori poate mai multe/ rămân să te frământe mult după aceea// şi abia când dispar, după cinci mii de ani,/ te vei odihni, ticălosule".

În acea "lumină afumată" specifică liricii lui Ioan Es. Pop, lucrurile ies din făgaşul lor obişnuit, raporturile se schimbă, perspectiva se frânge şi se împlineşte printr-una contrară. Ca şi la Marin Sorescu, în excepţionalul său volum Puntea. Ultimele, pe cel mai firesc ton sunt spuse lucruri fundamentale, blestemate probleme insolubile ce asediază şi angajează Fiinţa. Până şi jocurile de cuvinte practicate de încă-tânărul autor sunt dintre cele ce lasă umbră: "şlagăre de concentrare", "sacrul şi peticul", "groapa cu alei", "greaţă la mal". Iar o litanie blasfematorie precum cea care urmează (desfăşurându-se încă, la aceeaşi tensiune, pe o pagină a volumului) dă întreaga măsură a redutabilului poet "nouăzecist": "pace în pântece, unde părinţii noştri au umplut cu mămăligă/ sperând să-i înfunde bolboroselile, să înmormânteze valurile de frig/ ce veneau dinspre tălpi şi să oprească leşia spurcată a necredinţei./ pace în pântece, de unde pornesc abaterile filosofilor şi răscoalele/ mujicilor. pace în pântece, de unde izbucnesc războaiele mari, pace/ în pântece, unde se nasc icnetele desfrânării şi fumurile gândirii/ abstracte. pace în pântece, de unde se scurg malformaţii şi pruncii sfinţi".
Ce-am mai putea adăuga?

0 comentarii

Publicitate

Sus